Facand parte dintr-o societate consumista, esti obligat si, mai mult, privit ca un obiect de exploatare pentru ca un ciclu sa se poata desfasura cum vor unii sau altii. Se tine cont numai de dezvoltarea economica si tehnologica, dar problema e ca putini pun accentul asupra propriei dezvoltari,ci doar in domeniile amintite mai sus, nu dezvoltarea propriei personalitati care sa accepte loviturile si necazurile care ni le ofera sistemul.
E greu sa fii omul acela deschis, bun, altruist, muncitor etc. , pentru ca stii foarte bine ca te vor inghiti rechinii. Astazi, cine are cateva din calitatile de mai sus e vazut ca o victima sigura pentru cei care stiu cum sa profite si sa ia tot ce e mai bun de la personajul respectiv. Pana la urma se va ajunge la ostracizarea acestuia si poate chiar blamarea si damnarea in grupul de "prieteni" din care facea parte odata.
Transhumanta a murit, la fel vor muri si valorile umane, va muri necesitatea pentru bun, pentru adevar si pentru oameni de calitate. Oricum suntem purtati prin mizerie de catre politicieni, dar ce mai conteaza ce fac ei, problema romanului este una singura - nu stie ca de fapt totul porneste de la el, si daca nu face nimic sa schimbe mizeria asta, va ramane pentru totdeauna. Mai mult, prin definitie, romanul inca de la o varsta frageda adanceste aceasta mizerie prin diverse atitudini si manevre.
Ma privesc in oglinda si observ ca omul acela are nevoie de ceva, are nevoie de adevar si de dreptate, pentru ca si atunci cand i se vor oferi acestea pe tava va fi un sceptic, va cauta o cale pentru a dovedi contrariul lor. Ma gandesc la Judecata de Apoi pentru unii, pentru cei care nu numai ca gresesc mult, dar distrug societati, mentalitati si vieti omenesti. Pun pariu ca si acolo vor gasi o cale sa fenteze totul, astfel incat sa-si gaseasca un loc cald in Raiul corupt si devalorizat chiar de pamantenii care-i creeaza Demiurgului o imagine degradata.
© Rustiuc Mihai Andrei, 29 Martie 2010
luni, 29 martie 2010
duminică, 28 martie 2010
Ravasul nr. 5 (A nu se cadea in exces)
Serveste-te cu bunastare, numai ai grija sa nu te imbeti.
© Rustiuc Mihai Andrei, 28 Martie 2010
© Rustiuc Mihai Andrei, 28 Martie 2010
sâmbătă, 27 martie 2010
Firimituri dintr-un vis
Intr-o vreme de razboi cu sine, principala preocupare a fost cum sa pot sa inving mai bine propria persoana. Cineva spunea ca fiecare ar trebui sa fim fericiti cu ceea ce avem si sa nu ne dorim mai mult, pentru ca atunci cand nu ne dorim, primim surplusul de care am avea nevoie oricand, si daca-l dorim si daca nu. Ar putea fi acest fapt partial adevarat, problema insa se pune dintr-un alt punct de vedere : daca nu facem nimic, atunci oare mai primim ceva?
Toti am avut la varste fragede anumite vise, "ce o sa fac cand o sa fiu mare". La momentul respectiv, telul era unul strict definit catre o destinatie care ne-ar face impliniti in viata. Bineinteles ca nu stiam pe atunci ca trebuie sa tinem cont si de alte probleme, precum politicile sistemului sau politicile sinelui. Pana la urma ni s-au spulberat in fractiuni de secunda, si asta din niciuna din ceea ce am amintit mai sus, ci din propria initiativa.
Cautarea spre ceea ce sufletul isi doreste cu adevarat se dovedeste a fi una foarte grea. Trebuie sa ma "caut" in tot ceea ce vad in jurul meu, sa caut planurile care mi se dovedesc cele mai propice pentru o dezvoltare armonioasa a caldurii interioare. Nu voi avea o "povestire calatoare" (Gabriel Garcia Marquez), dar istoria evolutiei si involutiei interioare va fi gradata intr-o carte a lumii in care ne aflam cu totii. Acolo imi voi putea revedea candva fluctuatiile in functie de situatiile in care sufletul meu s-a aflat.
Asadar, ce vreau sa fiu cand voi fi mare? La intrebarea aceasta nu stiu daca poate da cineva un raspuns sigur, pentru ca fiecare dintre noi stie ca oricand, sufletul ne poate purta ratiunea in directii nestiute si pe care nu ni le putem imagina vreodata...
© Rustiuc Mihai Andrei, 27 Martie 2010
Toti am avut la varste fragede anumite vise, "ce o sa fac cand o sa fiu mare". La momentul respectiv, telul era unul strict definit catre o destinatie care ne-ar face impliniti in viata. Bineinteles ca nu stiam pe atunci ca trebuie sa tinem cont si de alte probleme, precum politicile sistemului sau politicile sinelui. Pana la urma ni s-au spulberat in fractiuni de secunda, si asta din niciuna din ceea ce am amintit mai sus, ci din propria initiativa.
Cautarea spre ceea ce sufletul isi doreste cu adevarat se dovedeste a fi una foarte grea. Trebuie sa ma "caut" in tot ceea ce vad in jurul meu, sa caut planurile care mi se dovedesc cele mai propice pentru o dezvoltare armonioasa a caldurii interioare. Nu voi avea o "povestire calatoare" (Gabriel Garcia Marquez), dar istoria evolutiei si involutiei interioare va fi gradata intr-o carte a lumii in care ne aflam cu totii. Acolo imi voi putea revedea candva fluctuatiile in functie de situatiile in care sufletul meu s-a aflat.
Asadar, ce vreau sa fiu cand voi fi mare? La intrebarea aceasta nu stiu daca poate da cineva un raspuns sigur, pentru ca fiecare dintre noi stie ca oricand, sufletul ne poate purta ratiunea in directii nestiute si pe care nu ni le putem imagina vreodata...
© Rustiuc Mihai Andrei, 27 Martie 2010
marți, 23 martie 2010
Necesarul pentru eternitate
Prin toate trecatorile si pesterile existentiale, am gasit mereu cate ceva de care sa ma atasez si sa incerc sa iau acel ceva pentru eternitatea sufleteasca. Am indragit un obiect, un prieten, un sentiment sau un ideal. Voi indragi mereu cel din urma, pentru ca doar asa pot sa ma tin mereu treaz, mereu dornic sa ajung undeva.
Legatura telepatica pe care o realizez cu jumatatea mea imi reactualizeaza optimismul si forta pentru lupta si imi ofera dozajul de speranta pentru tot ceea ce eu ma zbat. Prada vulturilor, carnea cu cel mai atragator sos, care insa este inaccesibila atunci cand primesti necesarul existential cu care te poti lupta mai departe.
Te afunzi in nisipuri miscatoare si simti ca si cum nu vei mai iesi niciodata de acolo. O sa iesi, iti spun eu, dar daca o sa te comporti asa mereu, vei fi tu insasi un nisip pentru restul vietii tale. Vei fii sec, rece si imaterial, iar respiratia ta va genera doar rau, pentru ca sunt unii care mor din lipsa de oxigen. Astept ziua cand oxigenul se va vinde pe butelii, sunt sigur ca vor face si din asta o afacere interesanta, dar astept circul acela in care o sa fim fiecare Arlechini si clovni de mana a doua.
Cand un caine este dus in lesa, cred ca se crede cel mai mandru pentru ca are un stapan care sa-l ingrijeasca si sa il scoata la plimbare. E bine sa fim tinuti uneori in lesa, sa fim tinuti din scurt, pentru ca sufletul are nevoie si de revigorare nu doar de pribegime si singurate. Avem nevoie de praf cosmic, cum avem nevoie de cafea dimineata si de ceai cald atunci cand suntem raciti. Avem nevoie de prieteni, asa cum avem nevoie de inamici, numai ca atunci cand prietenii se fac inamici nu mai avem nevoie nici de una nici de alta. Cam asa e si cu oxigenul, sper sa nu coste mult, o sa ne duca pe toti la sapa de lemn.
© Rustiuc Mihai Andrei, 23 Martie 2010
Legatura telepatica pe care o realizez cu jumatatea mea imi reactualizeaza optimismul si forta pentru lupta si imi ofera dozajul de speranta pentru tot ceea ce eu ma zbat. Prada vulturilor, carnea cu cel mai atragator sos, care insa este inaccesibila atunci cand primesti necesarul existential cu care te poti lupta mai departe.
Te afunzi in nisipuri miscatoare si simti ca si cum nu vei mai iesi niciodata de acolo. O sa iesi, iti spun eu, dar daca o sa te comporti asa mereu, vei fi tu insasi un nisip pentru restul vietii tale. Vei fii sec, rece si imaterial, iar respiratia ta va genera doar rau, pentru ca sunt unii care mor din lipsa de oxigen. Astept ziua cand oxigenul se va vinde pe butelii, sunt sigur ca vor face si din asta o afacere interesanta, dar astept circul acela in care o sa fim fiecare Arlechini si clovni de mana a doua.
Cand un caine este dus in lesa, cred ca se crede cel mai mandru pentru ca are un stapan care sa-l ingrijeasca si sa il scoata la plimbare. E bine sa fim tinuti uneori in lesa, sa fim tinuti din scurt, pentru ca sufletul are nevoie si de revigorare nu doar de pribegime si singurate. Avem nevoie de praf cosmic, cum avem nevoie de cafea dimineata si de ceai cald atunci cand suntem raciti. Avem nevoie de prieteni, asa cum avem nevoie de inamici, numai ca atunci cand prietenii se fac inamici nu mai avem nevoie nici de una nici de alta. Cam asa e si cu oxigenul, sper sa nu coste mult, o sa ne duca pe toti la sapa de lemn.
© Rustiuc Mihai Andrei, 23 Martie 2010
duminică, 21 martie 2010
Zborul de dupa rasarit
Mereu mi-a placut mirosul de asfalt, dupa o zi primavaratica, atunci cand este udat de o ploaie marunta. Mereu mi-a placut sa vad copiii jucandu-se in mijlocul curtii, de fericire ca s-a facut putin mai cald. Tot timpul mi-as fi dorit sa nu ma obsedeze nevoia de a stii mai mult. Mi-as dori sa fiu un "inocent" si sa nu ma chinuie paradigmele necunoscutului si micile lui siretlicuri.
Intr-o calatorie cu trenul spre un oras din nord-est, mi-am surprins extremele tainice. Sunt obsedat de ideea de singuratate, vreau sa fiu un spirit solitar in voiajul meu spre inaltare, insa cu cat ma ridic mai mult, cu atat sufletul meu striga dupa cineva. In permanenta caut o camera goala, intunecata, in care sa-mi eliberez fluviul creator, dar cand ma inchid inauntru sunt disperat sa gasesc cheia pentru a iesi.
Cum anii au trecut, am simtit apasarea inconstientului si a lumii modelate dupa placul non-valorilor, iar atunci cand m-am lovit puternicul fond al spiritualitatii mele adevarate, am simtit durerea ce mi-a cauzat-o necunoasterea. In sfarsit, simteam ca viata mea ia o alta turnura, ca in sfarsit va rasari soarele si pe strada mea. Ceea ce ma caracterizeaza si m-a caracterizat intotdeauna, insa eram prea "boboc" pentru a realiza, a fost nemultumirea existentiala si dorinta pentru ceva mai puternic.
Sunt ca o pasare. In sfarsit, mi s-au vindecat aripile si pot sa zbor. Iar atunci cand mi-am dat seama ca nu mai am cum sa aterizez, mi-am luat zborul...
© Rustiuc Mihai Andrei, 21 Martie 2010
Intr-o calatorie cu trenul spre un oras din nord-est, mi-am surprins extremele tainice. Sunt obsedat de ideea de singuratate, vreau sa fiu un spirit solitar in voiajul meu spre inaltare, insa cu cat ma ridic mai mult, cu atat sufletul meu striga dupa cineva. In permanenta caut o camera goala, intunecata, in care sa-mi eliberez fluviul creator, dar cand ma inchid inauntru sunt disperat sa gasesc cheia pentru a iesi.
Cum anii au trecut, am simtit apasarea inconstientului si a lumii modelate dupa placul non-valorilor, iar atunci cand m-am lovit puternicul fond al spiritualitatii mele adevarate, am simtit durerea ce mi-a cauzat-o necunoasterea. In sfarsit, simteam ca viata mea ia o alta turnura, ca in sfarsit va rasari soarele si pe strada mea. Ceea ce ma caracterizeaza si m-a caracterizat intotdeauna, insa eram prea "boboc" pentru a realiza, a fost nemultumirea existentiala si dorinta pentru ceva mai puternic.
Sunt ca o pasare. In sfarsit, mi s-au vindecat aripile si pot sa zbor. Iar atunci cand mi-am dat seama ca nu mai am cum sa aterizez, mi-am luat zborul...
© Rustiuc Mihai Andrei, 21 Martie 2010
sâmbătă, 20 martie 2010
Moda lu' dom' trening
De cativa ani se manifesta un pseudo-curent vestimentar care pare sa suceasca mintile tinerilor din rangul baietasilor de cartier, si anume treningul. Treningul este vazut ca imbracamintea primara atunci cand : iesim in oras, mergem la scoala, iesim in curte cu restu' baietasilor, mergem la film, mergem la cafea, iesim la o plimbare cu rolele etc. ; hai ca seara mai avem si alte haine, dar in general, e vorba de trening.
Nu pot sa inteleg cum aceste obiecte vestimentare pot impresiona intr-atat. E necesar sa aiba trantit pe material un brand cunoscut, ca poti intra in gasca nebuna a lor. Totusi, hai sa luam, prin comparatie si prin contrastare, alte bucati vestimentare. Toata lumea stie ca treningul de aia se numeste trening ca e facut pentru sport, antrenament, nu sa iesi in oras. Daca sa zicem, as dormi in costum si as merge la fotbal in pijama, n-ar fi putin intors pe dos totul ?
Eu unul sincer nu sunt genul de om care arunc etichete dupa prima vedere, nu judec oamenii dupa aparente si dupa vestimentatie, dar nu pot sa ma abtin cand vine vorba de "trening". Deja ma obsedeaza si cuvantul trening. Hai sa mergem la munca in halat de baie !
Ce clasa de oameni ar trebui acesti pasionati in moda sa reprezinte ? Nu vreau sa spun ca daca esti un intelectual preocupat de pictura si de mecanica fina o sa te imbraci cu nu stiu cat gust, dar totusi, nu-ti trebuie nu stiu ce cap sa-ti dai seama ca la pescuit nu mergi imbracat office !
© Rustiuc Mihai Andrei, 20 Martie 2010
Nu pot sa inteleg cum aceste obiecte vestimentare pot impresiona intr-atat. E necesar sa aiba trantit pe material un brand cunoscut, ca poti intra in gasca nebuna a lor. Totusi, hai sa luam, prin comparatie si prin contrastare, alte bucati vestimentare. Toata lumea stie ca treningul de aia se numeste trening ca e facut pentru sport, antrenament, nu sa iesi in oras. Daca sa zicem, as dormi in costum si as merge la fotbal in pijama, n-ar fi putin intors pe dos totul ?
Eu unul sincer nu sunt genul de om care arunc etichete dupa prima vedere, nu judec oamenii dupa aparente si dupa vestimentatie, dar nu pot sa ma abtin cand vine vorba de "trening". Deja ma obsedeaza si cuvantul trening. Hai sa mergem la munca in halat de baie !
Ce clasa de oameni ar trebui acesti pasionati in moda sa reprezinte ? Nu vreau sa spun ca daca esti un intelectual preocupat de pictura si de mecanica fina o sa te imbraci cu nu stiu cat gust, dar totusi, nu-ti trebuie nu stiu ce cap sa-ti dai seama ca la pescuit nu mergi imbracat office !
© Rustiuc Mihai Andrei, 20 Martie 2010
vineri, 19 martie 2010
Ravasul nr.4 (Stare catatonica)
Nu ma lasa sa mor viu, nu ma lasa sa viu mort...
© Rustiuc Mihai Andrei, 19 Martie 2010
© Rustiuc Mihai Andrei, 19 Martie 2010
joi, 18 martie 2010
Dualitate
Incerc sa-mi organizez gandurile, insa nu gasesc un mod rezonabil de a le aseza. Probabil ca lupta cu sine imi este cel mai bine reprezentata in Batalia Centaurilor a lui Michelangelo, dar poate prefer sa ma uit la un film cu "Ciuchi Cen" si cei 7 frati masochisti.
Ma uit la viata ca o functie matematica strict crescatoare, continua, dar nu ma gandesc ca, undeva, pe traseu, m-as putea pierde. Nu ma gandesc decat la faptul ca sunt pe un grafic, care urca prin fiecare pas pe care il fac. Problema este ca uit ca pe drumul pe care sunt mai exista si gropi, in care inevitabil as putea cadea si as altera astfel reprezentarea clara a functiei.
Uit ca atunci cand ma uit in oglinda sunt momente in care vad pe altcineva. Sunt multe persoane care au trecut prin oglinda mea, dar toate in momentele in care m-am uitat eu. Am trecut prin mii si mii de schimbari si am ajuns tot aici, de unde am plecat. Probabil ca daca voi ajunge peste catva timp in pamant sau cine stie pe unde, cred ca tot de acolo ma trag. Adica, gandindu-ma logic, apa, ceapa, viermii si vinetele tot din pamant vin, deci probabil ca si mie locul acolo imi este.
Ma urc uneori in trenuri care au acelasi traseu, dar in mod surprinzator, fiecare calatorie este unica. Incerc sa inteleg de ce doamna aceea cu un parfum irespirabil se aseaza tocmai langa mine, de ce baiatul ala necioplit le injura pe fetele de pe hol si de ce boschetarii atenteaza tocmai la geanta mea plina cu mancare. E un ciclu care se repeta pentru fiecare dintre noi? Caci ganditi-va, de cand s-a inventat trenul s-au realizat infint de multe calatorii cu trenul, prin toate tarile lumii. Cum este posibil ca o calatorie sa nu semene cu alta catusi de putin ? Cum e posibil ca jegul clasei a doua sa fie perfect echivalent cu cel de la clasa intai, dar pretul de la clasa intai sa fie mult mai mare ?
Nu noi alegem la ce clasa vom sta cand mergem prin viata. Unii prind din start clasa intai, altii nu o prind niciodata. Majoritatea, insa, pornim de la clasa a doua, dar prin evolutie logic ar fi sa ajungem sa ne asezam mai confortabil. Probabil ca acest disconfort spiritual ii nelinisteste pe cei mai multi dintre noi si ne face sa fim fiinte duale si dezamagite.
© Rustiuc Mihai Andrei, 18 Martie 2010
Ma uit la viata ca o functie matematica strict crescatoare, continua, dar nu ma gandesc ca, undeva, pe traseu, m-as putea pierde. Nu ma gandesc decat la faptul ca sunt pe un grafic, care urca prin fiecare pas pe care il fac. Problema este ca uit ca pe drumul pe care sunt mai exista si gropi, in care inevitabil as putea cadea si as altera astfel reprezentarea clara a functiei.
Uit ca atunci cand ma uit in oglinda sunt momente in care vad pe altcineva. Sunt multe persoane care au trecut prin oglinda mea, dar toate in momentele in care m-am uitat eu. Am trecut prin mii si mii de schimbari si am ajuns tot aici, de unde am plecat. Probabil ca daca voi ajunge peste catva timp in pamant sau cine stie pe unde, cred ca tot de acolo ma trag. Adica, gandindu-ma logic, apa, ceapa, viermii si vinetele tot din pamant vin, deci probabil ca si mie locul acolo imi este.
Ma urc uneori in trenuri care au acelasi traseu, dar in mod surprinzator, fiecare calatorie este unica. Incerc sa inteleg de ce doamna aceea cu un parfum irespirabil se aseaza tocmai langa mine, de ce baiatul ala necioplit le injura pe fetele de pe hol si de ce boschetarii atenteaza tocmai la geanta mea plina cu mancare. E un ciclu care se repeta pentru fiecare dintre noi? Caci ganditi-va, de cand s-a inventat trenul s-au realizat infint de multe calatorii cu trenul, prin toate tarile lumii. Cum este posibil ca o calatorie sa nu semene cu alta catusi de putin ? Cum e posibil ca jegul clasei a doua sa fie perfect echivalent cu cel de la clasa intai, dar pretul de la clasa intai sa fie mult mai mare ?
Nu noi alegem la ce clasa vom sta cand mergem prin viata. Unii prind din start clasa intai, altii nu o prind niciodata. Majoritatea, insa, pornim de la clasa a doua, dar prin evolutie logic ar fi sa ajungem sa ne asezam mai confortabil. Probabil ca acest disconfort spiritual ii nelinisteste pe cei mai multi dintre noi si ne face sa fim fiinte duale si dezamagite.
© Rustiuc Mihai Andrei, 18 Martie 2010
miercuri, 17 martie 2010
Ravasul nr. 3 (prietenii prieteni si neprietenii prieteni)
Toate-s praf, lumea-i cum este si ca dansa suntem noi [Sugestie materializata - celui mai prieten dintre prietenii prieteni]
Lasa echilibrul sa se zbata singur...
© Rustiuc Mihai Andrei, 17 Martie 2010
Lasa echilibrul sa se zbata singur...
© Rustiuc Mihai Andrei, 17 Martie 2010
Fragmentarea ego-ului pana la nimicire
In mod cert, societatii contemporane ii lipseste un anumit echilibru. Se observa clar incapacitatea ansamblului de a functiona independent, fara interventii notabile, toate acestea din cauza acestei lipse de echilibru. Acest echilibru are la baza un concept pe cale de disparitie astazi, altruismul. Cu siguranta si lipsa de arta si cultura grabeste procesul de eradicare a acestei calitati.
Atata timp cat sinele si ego-ul vor culmina si nu se va tine cont de cel de langa noi, probabil vom incepe sa ne transformam intr-o lume in care noi vom fi instante supraindividuale si totul va fi ca o jungla, iar hrana si restul necesar ni le vom procura de unii singuri. Continuitatea speciei umane va fi probabil o imposibilitate, atata timp cat nici apropierea si comunicarea nu se prea pot realiza in prezenta "sinelui".
Asadar, propunerea existentialistilor pare cea mai rezonabila. Ar trebui sa ne sinucidem cu totii. Nu in sensul fizic, desigur. Sa ne sinucidem la modul filosofic, sa ne omoram sinele, ego-ul, toate partile negative, sa devenim oameni mai buni intr-o societate de maine. Desigur, toate acestea la modul ipotetic par ideile unei utopii.
Perfectionismul, de asemenea, pare o idee utopica. Probabil unora dintre voi, ideea de a deveni din ce in ce mai "performanti" cu timpul vi se pare ori o imposibiltate, ori un fapt absurd. Daca s-ar realiza un corp comun de suflete care ar tinde spre perfectiune, eu sper ca ar actiona ca o nava ce s-ar apropia de urmatoarea galaxie, sau chiar si mai departe.
© Rustiuc Mihai Andrei, 17 Martie 2010
Atata timp cat sinele si ego-ul vor culmina si nu se va tine cont de cel de langa noi, probabil vom incepe sa ne transformam intr-o lume in care noi vom fi instante supraindividuale si totul va fi ca o jungla, iar hrana si restul necesar ni le vom procura de unii singuri. Continuitatea speciei umane va fi probabil o imposibilitate, atata timp cat nici apropierea si comunicarea nu se prea pot realiza in prezenta "sinelui".
Asadar, propunerea existentialistilor pare cea mai rezonabila. Ar trebui sa ne sinucidem cu totii. Nu in sensul fizic, desigur. Sa ne sinucidem la modul filosofic, sa ne omoram sinele, ego-ul, toate partile negative, sa devenim oameni mai buni intr-o societate de maine. Desigur, toate acestea la modul ipotetic par ideile unei utopii.
Perfectionismul, de asemenea, pare o idee utopica. Probabil unora dintre voi, ideea de a deveni din ce in ce mai "performanti" cu timpul vi se pare ori o imposibiltate, ori un fapt absurd. Daca s-ar realiza un corp comun de suflete care ar tinde spre perfectiune, eu sper ca ar actiona ca o nava ce s-ar apropia de urmatoarea galaxie, sau chiar si mai departe.
© Rustiuc Mihai Andrei, 17 Martie 2010
marți, 16 martie 2010
Si sa nu crezi ca am uitat de iubire
In postarea dinainte, vorbeam despre cele 3 parti definitorii ale individului - fizicul, intelectul si spiritualul. Trebuia specificat si socialul, nevoia de comunicare sau cuminecare si natura relatiilor umane, sentimentele, profunzimea acestora. Acestea tin si ele de spiritual, dar isi gasesc in acesta o alta forma de manifestare si sunt probabil ca niste scantei permanente, care in suflet produc explozii ce tulbura fizicul si intelectul.
In pantecele acestuia, privit din punct fizic, la dimensiunea atomica, iubirea este conceputa din microparticule de fericire pe post de protoni, cele de suferinta pe post de electroni si echilibrul relational in rolul neutronilor. Intr-un ansamblu cum este sufletul uman nu s-ar putea da niciodata o definitie concreta pentru natura reactiilor pe care le provoaca, insa concret e ca exploziile amintite mai sus lasa urme adanci, care nu se cicatrizeaza decat prin influenta unei iubiri mai puternice. Existenta iubirilor multiple este asadar posibila, insa cea definitorie este una singura, care iti dezvaluie o parte importanta a esentei si adevarului universal. Aceasta e iubirea fata de o persoana cu care iti contopesti sinele si cu care incerci sa creezi un eu comun, transformand totul intr-un corp cu doua suflete.
In ceea ce priveste iubirea materna, paterna, cea legata de rude, are o cu totul alta perceptie. Existenta ei este vazuta ca neconditionata, este un corpus permanent ce se va gasi si dupa doua mii de Big Bang-uri succesive in acelasi loc, daca sufletul isi pastreaza consistenta si puritatea. Capacitatea de tulburare a acesteia este, de asemenea, puternica, tarandu-si victimele prin punctele sale extreme - garantia existentei acestuia face individul sa uite uneori de importanta lui, fapt pentru care in viata de zi cu zi neglijeaza persoanele cu care are relatii de aceasta natura si respectiv, atasamentul excesiv, care se manifesta in momente critice, de regula. Din nefericire, asta se intampla in majoritatea cazurilor, daca nu cu toate persoanele cu care exista relatii de aceasta natura, atunci cu cel putin una.
Asadar, omul implinit pe toate aceste planuri ar trebui oarecum logic din punct de vedere moral sa creasca valoric pe o scara de care se tine cont numai in profuzimea onestitatii si a simtului pentru valori adevarate. Perfectiunea este intangibila, dar tinzand spre ea, putem schimba soarta umanitatii.
© Rustiuc Mihai Andrei, 16 Martie 2010
In pantecele acestuia, privit din punct fizic, la dimensiunea atomica, iubirea este conceputa din microparticule de fericire pe post de protoni, cele de suferinta pe post de electroni si echilibrul relational in rolul neutronilor. Intr-un ansamblu cum este sufletul uman nu s-ar putea da niciodata o definitie concreta pentru natura reactiilor pe care le provoaca, insa concret e ca exploziile amintite mai sus lasa urme adanci, care nu se cicatrizeaza decat prin influenta unei iubiri mai puternice. Existenta iubirilor multiple este asadar posibila, insa cea definitorie este una singura, care iti dezvaluie o parte importanta a esentei si adevarului universal. Aceasta e iubirea fata de o persoana cu care iti contopesti sinele si cu care incerci sa creezi un eu comun, transformand totul intr-un corp cu doua suflete.
In ceea ce priveste iubirea materna, paterna, cea legata de rude, are o cu totul alta perceptie. Existenta ei este vazuta ca neconditionata, este un corpus permanent ce se va gasi si dupa doua mii de Big Bang-uri succesive in acelasi loc, daca sufletul isi pastreaza consistenta si puritatea. Capacitatea de tulburare a acesteia este, de asemenea, puternica, tarandu-si victimele prin punctele sale extreme - garantia existentei acestuia face individul sa uite uneori de importanta lui, fapt pentru care in viata de zi cu zi neglijeaza persoanele cu care are relatii de aceasta natura si respectiv, atasamentul excesiv, care se manifesta in momente critice, de regula. Din nefericire, asta se intampla in majoritatea cazurilor, daca nu cu toate persoanele cu care exista relatii de aceasta natura, atunci cu cel putin una.
Asadar, omul implinit pe toate aceste planuri ar trebui oarecum logic din punct de vedere moral sa creasca valoric pe o scara de care se tine cont numai in profuzimea onestitatii si a simtului pentru valori adevarate. Perfectiunea este intangibila, dar tinzand spre ea, putem schimba soarta umanitatii.
© Rustiuc Mihai Andrei, 16 Martie 2010
luni, 15 martie 2010
Nu e timp pentru arta
Cand cineva te intreaba "Cand ai citit ultima carte?", "Cand ai fost la ultima piesa de teatru?", "Ai fost la opera in ultima vreme?", "Mai e ceva nou pe la muzeu?" eschivezi si dai un raspuns de genul "Nu am timp"/"Sunt prea ocupat"/"E ceva care ma solicita prea mult." etc. In fond si la urma urmei, ne pierdem ca natiune si ca indivizi de fapt, ajungand dependenti de PC, TV si alte moduri in care sa ne petrecem timpul liber.
Ca individ, eu consider ca avem trei laturi principale, pe care trebuie sa le intretinem cu inversunare, anume fizica, intelectuala si spirituala. Spiritualul a nu se confunda cu religiosul. Spiritualul este de fapt o contopire a artei cu credinta divina. Nu e necesar sa crezi in ceea ce se mediatizeaza, ci entitatea pe care o idolizezi, in opinia mea, are pentru fiecare propria forma si propriile asteptari de la noi. Prea mult se insista pe ideea ca noi, desi suntem liberi si traim intr-o lume in care ideea de subjugare e de mult disparuta (cel putin in aparenta), trebuie sa fim umilii servili ai unei entitati atotstiutoare si atotpedepsitoare. Asta e imaginea divinului pe care o creeaza cei care interpreteaza gresit adevaratul inteles.
Revenind la ideea de arta, de laturile pe care aceasta le prezinta, consider ca prin lipsa ei ne pastram dependenti de metodele de manipulare pe care unii le practica pe noi, cobaii unor minti care au cateva interese de care noi nu ne putem da seama. Ne pierdem legatura cu partea spirituala, nu mai exista acel ceva care sa ne incalzeasca inauntru. Voi nu simtiti foamea sufletului ? Incercati sa patrundeti putin si dincolo, sa vedeti ce e si dupa cortina. Poate ca lipsa acestui contact cu lumea imaginarului ne tine natiunea in starea in care este.
E adevarat, un individ poate schimba ceva. Dar natiunea asta nu se va schimba cat voi trai eu, copii mei, nepotii mei si poate nici cat vor trai nepotii nepotilor mei. La noi primeaza alte valori, si atata timp cat nu se realizeaza contactul spiritualului cu intelectualul, riscam sa orbim pe dinauntru si sa fim robotii unei societati consumiste.
Adevarata revolutie a romanilor va fi atunci cand vor scapa de ideea ca o viata buna este una in care ai mai multi bani decat vecinul, atunci cand masele isi vor da seama ca nu cel care il injura pe profesorul care merita respect e cel ce trebuie bagat in seama, cand poate unghiul din care se priveste lumea se schimba. Exemplele ar putea continua, dar esenta cred ca s-a inteles. Nu e timp pentru arta.
© Rustiuc Mihai Andrei, 15 Martie 2010
Ca individ, eu consider ca avem trei laturi principale, pe care trebuie sa le intretinem cu inversunare, anume fizica, intelectuala si spirituala. Spiritualul a nu se confunda cu religiosul. Spiritualul este de fapt o contopire a artei cu credinta divina. Nu e necesar sa crezi in ceea ce se mediatizeaza, ci entitatea pe care o idolizezi, in opinia mea, are pentru fiecare propria forma si propriile asteptari de la noi. Prea mult se insista pe ideea ca noi, desi suntem liberi si traim intr-o lume in care ideea de subjugare e de mult disparuta (cel putin in aparenta), trebuie sa fim umilii servili ai unei entitati atotstiutoare si atotpedepsitoare. Asta e imaginea divinului pe care o creeaza cei care interpreteaza gresit adevaratul inteles.
Revenind la ideea de arta, de laturile pe care aceasta le prezinta, consider ca prin lipsa ei ne pastram dependenti de metodele de manipulare pe care unii le practica pe noi, cobaii unor minti care au cateva interese de care noi nu ne putem da seama. Ne pierdem legatura cu partea spirituala, nu mai exista acel ceva care sa ne incalzeasca inauntru. Voi nu simtiti foamea sufletului ? Incercati sa patrundeti putin si dincolo, sa vedeti ce e si dupa cortina. Poate ca lipsa acestui contact cu lumea imaginarului ne tine natiunea in starea in care este.
E adevarat, un individ poate schimba ceva. Dar natiunea asta nu se va schimba cat voi trai eu, copii mei, nepotii mei si poate nici cat vor trai nepotii nepotilor mei. La noi primeaza alte valori, si atata timp cat nu se realizeaza contactul spiritualului cu intelectualul, riscam sa orbim pe dinauntru si sa fim robotii unei societati consumiste.
Adevarata revolutie a romanilor va fi atunci cand vor scapa de ideea ca o viata buna este una in care ai mai multi bani decat vecinul, atunci cand masele isi vor da seama ca nu cel care il injura pe profesorul care merita respect e cel ce trebuie bagat in seama, cand poate unghiul din care se priveste lumea se schimba. Exemplele ar putea continua, dar esenta cred ca s-a inteles. Nu e timp pentru arta.
© Rustiuc Mihai Andrei, 15 Martie 2010
duminică, 14 martie 2010
Uite-asa vreau sa arate dorinta mea de razbunare
De ce sa te chinui cand stii ca finalul pe care il cauti nu-i decat intr-o carte de Sparks ? De ce sa intelegi cand totul e ca in piesele lui Visniec ? De ce sa dezlegi nodul de pe fir cand poti sa-l tai si sa legi altul ? De ce sa citesti, cand mai bine vezi filmul ? De ce sa mai iubesti, daca si-asa pana la urma suferi ?
Intrebarile astea au pana la urma un raspuns clasic "De aia". Adica, e cel mai potrivit raspuns pe care il dau eu mereu, pentru ca nu vreau sa raman la statutul de statuie. Hai sa fim sinceri : daca alegem calea usoara pana la urma ce castigam ? Ca sa intelegeti, trebuie sa dau intai un exemplu concret.
Sa zicem ca esti un tip aratos cu intentii bune, o persoana care nu stai tocmai bine cu increderea in sine, insa totusi esti in stare sa te dezvolti, sa te depasesti putin si incerci sa cunosti pe cineva. Ajungi pana la urma sa ai o relatie cu persoana respectiva. Aici e punctul in care cei slabi ar spune "Mai bine nu", raspuns aproximativ cu acela pe care l-ar da si intrebarilor de mai sus. Dar daca esti capabil sa-ti depasesti un pic conditia umila, adica 0-ul ala de la care pornim toti, probabil te-ai implica in iubire, chiar daca poate iei teapa daca persoana isi bate joc de tine.
Ceea ce vreau sa spun e faptul ca nu trebuie sa ne uitam doar la partile negative, la aspectele rele ce ar putea iesi dintr-un lucru. Trebuie sa ne implicam, sa riscam, sa incercam sa ajungem cat mai sus. Pana la urma, daca alegem calea usoara, spun eu, nu castigam nimic. Orice drum are gropile sale, dar destinatia e cea importanta. Daca privirea e focalizata doar pe neplaceri, inseamna ca in asta ne sta conditia si suntem sortiti pierzaniei.
Cred ca asa ma pot eu razbuna pe mine. Pedepsindu-mi fiecare greseala prin faptul ca devin mai bun decat am fost acum 5 minute. Si poate in urmatorii 5 ani, voi deveni mai bun decat sunt azi si azi cred ca sunt mai bun decat ieri. Nu stiu, eu sunt fericit.
© Rustiuc Mihai Andrei, 14 Martie 2010
Intrebarile astea au pana la urma un raspuns clasic "De aia". Adica, e cel mai potrivit raspuns pe care il dau eu mereu, pentru ca nu vreau sa raman la statutul de statuie. Hai sa fim sinceri : daca alegem calea usoara pana la urma ce castigam ? Ca sa intelegeti, trebuie sa dau intai un exemplu concret.
Sa zicem ca esti un tip aratos cu intentii bune, o persoana care nu stai tocmai bine cu increderea in sine, insa totusi esti in stare sa te dezvolti, sa te depasesti putin si incerci sa cunosti pe cineva. Ajungi pana la urma sa ai o relatie cu persoana respectiva. Aici e punctul in care cei slabi ar spune "Mai bine nu", raspuns aproximativ cu acela pe care l-ar da si intrebarilor de mai sus. Dar daca esti capabil sa-ti depasesti un pic conditia umila, adica 0-ul ala de la care pornim toti, probabil te-ai implica in iubire, chiar daca poate iei teapa daca persoana isi bate joc de tine.
Ceea ce vreau sa spun e faptul ca nu trebuie sa ne uitam doar la partile negative, la aspectele rele ce ar putea iesi dintr-un lucru. Trebuie sa ne implicam, sa riscam, sa incercam sa ajungem cat mai sus. Pana la urma, daca alegem calea usoara, spun eu, nu castigam nimic. Orice drum are gropile sale, dar destinatia e cea importanta. Daca privirea e focalizata doar pe neplaceri, inseamna ca in asta ne sta conditia si suntem sortiti pierzaniei.
Cred ca asa ma pot eu razbuna pe mine. Pedepsindu-mi fiecare greseala prin faptul ca devin mai bun decat am fost acum 5 minute. Si poate in urmatorii 5 ani, voi deveni mai bun decat sunt azi si azi cred ca sunt mai bun decat ieri. Nu stiu, eu sunt fericit.
© Rustiuc Mihai Andrei, 14 Martie 2010
Ravasul nr. 2 (o continuare a eternitatii)
Zambeste-i omului din oglinda ca sa nu uiti parfumul.
© Rustiuc Mihai Andrei, 14 Martie 2010
© Rustiuc Mihai Andrei, 14 Martie 2010
sâmbătă, 13 martie 2010
Asta da, ceas cu cuc
Cand te invarti in acelasi cerc, e inevitabil sa nu dai de aceleasi probleme. Pana la urma, nu e decat o reproducere infidela a unei probleme in alta situatie. Ce incerci tu sa cauti e de fapt inlauntrul tau dar niciodata nu vei tine cont de asta, decat atunci cand te vei afla pe "culmile disperarii" (Emil Cioran) si vei incerca sa te agati de o speranta care cantareste mai mult decat carligul pe care ai putea sa o afisezi.
Ai putea sa incerci sa te compari cu o clepsidra al carei nisip reprezinta, hai sa-i spunem o transpunere a sufletului tau, o materializare a acestuia in granule marunte. Curgi dintr-un capat in altul al acesteia, ca si cum tot ce se intampla cu tine e acelasi lucru, dar granulele cad mereu intr-o alta ordine si intr-un alt sir, chiar daca rezultatul final e mereu acelasi si timpul de scurgere e, suprinzator sau nu, identic.
Tot ce se intampla cu tine e ce-ai pierdut toata viata. Privesti doar ce vrei sa vezi, in timp ce alte lucruri mai bune ti se duc prin fata, nu stii cand si unde sa privesti. Oare ce ar trebui sa faci, ar trebui sa renunti sa mai cauti originea sau sa-ti gasesti un alt unghi de perspectiva ? Sau sa te impaci cu ideea ca nu vei gasi niciodata nimic care sa te lege de radacinile eului tau contemplativ ? Pana la urma, esti doar un privitor care n-a reusit in viata decat sa stranute. Asta e marea ta realizare.
© Rustiuc Mihai Andrei, 14 Martie 2010
Ai putea sa incerci sa te compari cu o clepsidra al carei nisip reprezinta, hai sa-i spunem o transpunere a sufletului tau, o materializare a acestuia in granule marunte. Curgi dintr-un capat in altul al acesteia, ca si cum tot ce se intampla cu tine e acelasi lucru, dar granulele cad mereu intr-o alta ordine si intr-un alt sir, chiar daca rezultatul final e mereu acelasi si timpul de scurgere e, suprinzator sau nu, identic.
Tot ce se intampla cu tine e ce-ai pierdut toata viata. Privesti doar ce vrei sa vezi, in timp ce alte lucruri mai bune ti se duc prin fata, nu stii cand si unde sa privesti. Oare ce ar trebui sa faci, ar trebui sa renunti sa mai cauti originea sau sa-ti gasesti un alt unghi de perspectiva ? Sau sa te impaci cu ideea ca nu vei gasi niciodata nimic care sa te lege de radacinile eului tau contemplativ ? Pana la urma, esti doar un privitor care n-a reusit in viata decat sa stranute. Asta e marea ta realizare.
© Rustiuc Mihai Andrei, 14 Martie 2010
vineri, 12 martie 2010
Globuri de cristal si alti paianjeni
Cand m-a abordat tiganca, am incercat sa privesc totul prin ochiul lui Homer si nu prin umilul meu analizator vizual. Dorea sa-mi ghiceasca viitorul printr-un glob de cristal in care ningea cu praf.
Batrana m-a surprins. M-a sfatuit sa mananc cat mai multa scortisoara, pentru ca "Stim noi cum sa vedem dupa". Replica ei m-a aruncat intr-o totala cugetare si am incercat sa patrund si mai puternic, sa descifrez praful existential in care plutesc. Batrana m-a lasat la cumpana dintre vizibil si invizibil si imaginariul meu s-a materializat.
Am inceput sa vad tot ce era in capul meu ca fiind real, tangibil. A incercat sa-mi arate ca daca patrunzi, poti sa si atingi. Si a reusit. In orice caz, intreband-o concret de viitorul meu, mi-a spus "Asta nu se poate vedea, se poate vedea numai pana unde poti dori si pana unde poti dori pana acolo vei ajunge".
Poate avea dreptate batrana. Problema e cu cele mai profunde ganduri, dorintele implementate in adancul sufletului ca niste samante care dupa ani si ani au inflorit, iar in ziua de azi traiesc descendentii lor acolo. Unele vor ramane, cred eu, pentru totdeauna niste copacei intr-un suflet care daca nu ai pe cineva sa ti-l ingrijeasca, va fi pradat asemeni unei antilope de catre un leopard...
© Rustiuc Mihai Andrei, 13 Martie 2010
Batrana m-a surprins. M-a sfatuit sa mananc cat mai multa scortisoara, pentru ca "Stim noi cum sa vedem dupa". Replica ei m-a aruncat intr-o totala cugetare si am incercat sa patrund si mai puternic, sa descifrez praful existential in care plutesc. Batrana m-a lasat la cumpana dintre vizibil si invizibil si imaginariul meu s-a materializat.
Am inceput sa vad tot ce era in capul meu ca fiind real, tangibil. A incercat sa-mi arate ca daca patrunzi, poti sa si atingi. Si a reusit. In orice caz, intreband-o concret de viitorul meu, mi-a spus "Asta nu se poate vedea, se poate vedea numai pana unde poti dori si pana unde poti dori pana acolo vei ajunge".
Poate avea dreptate batrana. Problema e cu cele mai profunde ganduri, dorintele implementate in adancul sufletului ca niste samante care dupa ani si ani au inflorit, iar in ziua de azi traiesc descendentii lor acolo. Unele vor ramane, cred eu, pentru totdeauna niste copacei intr-un suflet care daca nu ai pe cineva sa ti-l ingrijeasca, va fi pradat asemeni unei antilope de catre un leopard...
© Rustiuc Mihai Andrei, 13 Martie 2010
joi, 11 martie 2010
Diferente
Apetitul pentru lectura adresata intelectului nu e acelasi pentru toata lumea. Nu ma astept ca blogul meu sa placa tuturor, dar consider ca macar dorinta de a imi imparatasi gandurile cu voi sa conteze. Ceea ce eu incerc sa fac e sa ofer celor care intra cateva secunde de placere spirituala, nu stiu, poate scrierile mele chiar nu au nicio valoare pentru multi, niciun inteles concret si vi se par de proasta calitate, de aici, acele secunde poate vi se par o neplacere.
Diferenta cea mare, insa, e ca aici stii ce te asteapta. Cand deschizi TV-ul, esti intampinat de tot felul de povesti care mai de care mai socante care implica dive si suferinzi dupa atentie, povesti din care trusturile media fac bani multi pe mintea dezinformatilor. Daca considerati ca niste persoane ca acelea va reprezinta si faceti parte din turma celor multi si mici, atunci va rog sa nu mai treceti pe aici.
Daca insa, credeti ca aceste pseudo-valori va omoara pe interior si aveti nevoie macar de un pahar cu apa pentru invigorare, veniti sa-l beti pe blogul meu, insa nu am cum sa trezesc in voi constiinta valorilor si simbolurilor si nu consider nicidecum ca as fii la un nivel la care sa pot impresiona fara dubii cititorii prin ceea ce scriu, dar poate sunt printre voi cativa care imi vor gasi stilul interesant si le vor placea "ravasele" cum le numesc eu, aceste mici textulete adresate sufletului, din care sper sa iasa o alinare si o constiinta pentru o zi mai buna.
Astfel, daca nu putem sa facem prin arta o revolutie, macar sa ridicam un zambet. De aici inainte, depinde totul de voi. Ceea ce e aici, e un inceput pentru o poveste ce va continua mult in adancurile timpului...
© Rustiuc Mihai Andrei, 11 Martie 2010
Diferenta cea mare, insa, e ca aici stii ce te asteapta. Cand deschizi TV-ul, esti intampinat de tot felul de povesti care mai de care mai socante care implica dive si suferinzi dupa atentie, povesti din care trusturile media fac bani multi pe mintea dezinformatilor. Daca considerati ca niste persoane ca acelea va reprezinta si faceti parte din turma celor multi si mici, atunci va rog sa nu mai treceti pe aici.
Daca insa, credeti ca aceste pseudo-valori va omoara pe interior si aveti nevoie macar de un pahar cu apa pentru invigorare, veniti sa-l beti pe blogul meu, insa nu am cum sa trezesc in voi constiinta valorilor si simbolurilor si nu consider nicidecum ca as fii la un nivel la care sa pot impresiona fara dubii cititorii prin ceea ce scriu, dar poate sunt printre voi cativa care imi vor gasi stilul interesant si le vor placea "ravasele" cum le numesc eu, aceste mici textulete adresate sufletului, din care sper sa iasa o alinare si o constiinta pentru o zi mai buna.
Astfel, daca nu putem sa facem prin arta o revolutie, macar sa ridicam un zambet. De aici inainte, depinde totul de voi. Ceea ce e aici, e un inceput pentru o poveste ce va continua mult in adancurile timpului...
© Rustiuc Mihai Andrei, 11 Martie 2010
miercuri, 10 martie 2010
Ravasul nr. 1 (sau de fapt, ravasul-ghicitoare nr.1)
7 barbati cu 7 fete le-au adus acestora 7 soti. La negot, un hot a furat, a luat o bucata si-a plecat. Cand l-au prins, s-a aprins de nu s-a mai stins, in India. Cine e judecatorul ?
© Rustiuc Mihai Andrei, 11 Martie 2010
© Rustiuc Mihai Andrei, 11 Martie 2010
Cum se duce naibii o zi perfecta
In 24 de h se pot face multe. In 24 de h poti incepe ceva nemaipomenit de frumos, asta ca sa sfarsesti acel ceva intr-un mod teribil de apasator.
De exemplu, urcand cu liftul intr-un bloc cu 24 de etaje, primele 7-8, depinde de caz, le petreci intr-un somn metafizic. Urmatoarele 4-5, sunt de inviorare si iti descriu cam cum va fi ziua respectiva, uneori pot sa-ti creeze falsa impresie ca ziua respectiva va fi perfecta.
Deja esti la etajul 12, depinde de caz. Esti la jumatatea drumului, mai ai de urcat jumatate dar de fapt mai mult, pentru ca restul il vei traversa deja antrenat si nu vei mai avea parte de acele stari de reverie de altadata.
Pe la etajul 15 e varful de obicei. Cam atunci iti dai seama ca de acum incolo totul o ia de fapt in jos si nu in sus, cum urca liftul. Totusi, continui sa ai parte de zambete si exaltare dar parca oboseala te cuprinde si caderea e mai evidenta ca oricand.
Etajul 20 face legea. Aici se ia decizia importanta. Daca vrei sa urci mai repede decat propria ta persoana, vei lua un lift care merge deodata cu tine dar parca mai repede. Majoritatea aleg, insa, sa ramana in propriul lor lift si sa urce conform ciclului normal al liftului.
Deja te apropii de acoperis. Parca nimic nu mai are gust si pana si ceea in ce credeai cu adevarat incepe sa se clatine. Pana la urma, daca ai continuat sa mergi cu propriul lift, te vei lovi de acoperis si vei cadea din nou la parter, pentru a intra iar in starea de somn metafizic din care ai pornit. Asa se duce naibii o zi minunata.
© Rustiuc Mihai Andrei, 10 Martie 2010
De exemplu, urcand cu liftul intr-un bloc cu 24 de etaje, primele 7-8, depinde de caz, le petreci intr-un somn metafizic. Urmatoarele 4-5, sunt de inviorare si iti descriu cam cum va fi ziua respectiva, uneori pot sa-ti creeze falsa impresie ca ziua respectiva va fi perfecta.
Deja esti la etajul 12, depinde de caz. Esti la jumatatea drumului, mai ai de urcat jumatate dar de fapt mai mult, pentru ca restul il vei traversa deja antrenat si nu vei mai avea parte de acele stari de reverie de altadata.
Pe la etajul 15 e varful de obicei. Cam atunci iti dai seama ca de acum incolo totul o ia de fapt in jos si nu in sus, cum urca liftul. Totusi, continui sa ai parte de zambete si exaltare dar parca oboseala te cuprinde si caderea e mai evidenta ca oricand.
Etajul 20 face legea. Aici se ia decizia importanta. Daca vrei sa urci mai repede decat propria ta persoana, vei lua un lift care merge deodata cu tine dar parca mai repede. Majoritatea aleg, insa, sa ramana in propriul lor lift si sa urce conform ciclului normal al liftului.
Deja te apropii de acoperis. Parca nimic nu mai are gust si pana si ceea in ce credeai cu adevarat incepe sa se clatine. Pana la urma, daca ai continuat sa mergi cu propriul lift, te vei lovi de acoperis si vei cadea din nou la parter, pentru a intra iar in starea de somn metafizic din care ai pornit. Asa se duce naibii o zi minunata.
© Rustiuc Mihai Andrei, 10 Martie 2010
Despre prosti si comunicare
Am descoperit in "cenusiul cotidian" cum zicea Eliade cateva aspecte anume care tin de conduita bunului simt. Problema e, insa, ca te lovesti tocmai de opusul a ceea ce acestea infatiseaza. Daca incerci sa treci peste perdeaua pe care insasi omul comun o arunca intre el si restul lumii esti primit cu exact aceeasi respingere sau cu exact aceleasi non-maniere, semne clare ca s-au pierdut valentele comunicarii intre oameni.
Daca treci intr-o zi prin parc dupa ce se termina orele de curs ale liceenilor, vei da de esenta dobitoceniei, scuzati cuvintele, de insasi prostia care isi manifesta vertiginos punctele critice in reprezentantii cei mai de seama ai acesteia. Acesti promotori isi etaleaza gesturile "labartate" si cuvintele dintr-un dictionar care rivalizeaza cu vocabularul celor mai de seama critici pe care i-a cunoscut Romanica noastra vreodata, cuvinte pe care cei mai renumiti lingvisti nu le-au intalnit in viata lor care este umila si inferioara cu cea a acestor "savanti".
Lupta cu prostia e ca si cum ai sari pe un lac inghetat. Prima data cazi, te lovesti puternic, dar daca insisti te afunzi si mai tare. Probabil ca cei care incearca sa o starpeasca au parte de profunde dezamagiri.
Un sfat prietenesc celor ce sufera de aceasta boala, minisindrom in devenire, cine stie la ce niveluri va ajunge in societatea noastra supraindividuala - primul pas in vindecarea prostiei ar trebui sa fie echivalent cu cel in vindecarea dependentelor, ca in fond, prostia e dependenta de non-valori si anume, sa recunosti simplu ca esti prost.
© Rustiuc Mihai Andrei, 10 Martie 2010
Daca treci intr-o zi prin parc dupa ce se termina orele de curs ale liceenilor, vei da de esenta dobitoceniei, scuzati cuvintele, de insasi prostia care isi manifesta vertiginos punctele critice in reprezentantii cei mai de seama ai acesteia. Acesti promotori isi etaleaza gesturile "labartate" si cuvintele dintr-un dictionar care rivalizeaza cu vocabularul celor mai de seama critici pe care i-a cunoscut Romanica noastra vreodata, cuvinte pe care cei mai renumiti lingvisti nu le-au intalnit in viata lor care este umila si inferioara cu cea a acestor "savanti".
Lupta cu prostia e ca si cum ai sari pe un lac inghetat. Prima data cazi, te lovesti puternic, dar daca insisti te afunzi si mai tare. Probabil ca cei care incearca sa o starpeasca au parte de profunde dezamagiri.
Un sfat prietenesc celor ce sufera de aceasta boala, minisindrom in devenire, cine stie la ce niveluri va ajunge in societatea noastra supraindividuala - primul pas in vindecarea prostiei ar trebui sa fie echivalent cu cel in vindecarea dependentelor, ca in fond, prostia e dependenta de non-valori si anume, sa recunosti simplu ca esti prost.
© Rustiuc Mihai Andrei, 10 Martie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)