Am stat si am asteptat. Niciodata nu am avut suficient timp pentru a-mi calcula miscarile. Asteptarea a fost una marcata de interventii imprevizibile ale ghearelor si coarnelor acestui monstru, un amalgam de vise sangerande, o salata de fructe ale neputintei, un rau de cerneala neagra, iesita din tenebrele si durerile trecute.
Era o lupta decisiva, cu o finalitate destul de clara - eu sau el. Am apelat la cea mai puternica arma, increderea in propria-mi persoana, egoismul narcisist de care se pare ca dau dovada. A tinut, astfel incat am reusit sa ranesc partial acest demon neexorcizabil, creatura dezmeticita din panzele celui mai groaznic paianjen. Intrucat forta acestuia era nemasurabila, atacurile mele nu reuseau tocmai sa tina piept acestei bestii.
Un sir de evenimente nefavorabile, o secventa de lucruri care s-au repetat in asa maniera incat nu am putut sa tin numaratoarea - asa s-ar descrie lupta cu monstrul. Cu toata forta abominabila, i-am aratat fata umana - nevoile reale, profunzimea sentimentului si puterea de a-l avea pe cel din dreapta mea - si-a pierit.
Stau sa-l privesc si nu vad decat o mazga, o vana plina de apa menajera, neagra de la atata mizerie, scurgandu-se pe tevile uitarii si ridic, incet dar sigur, steagul victoriei. Am invins.
© Rustiuc Mihai Andrei, 17 Martie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu